duminică, 26 septembrie 2010

Henric al II-lea şi Traian Băsescu

Urmărind evoluţiile politice ale timpului său, istoricul este tentat, de fiecare dată, să caute similitudini şi pilde în planurile cele mai diferite. Participant la diverse mitinguri împotriva măsurilor de austeritate şi istoric de profesie, am găsit o analogie care nu mi se pare lipsită de interes pentru a fi semnalată.
De la manifestările din vară şi până la cele de acum câteva zile, se constată o radicalizare a lozincilor: s-a început cu „Jos Băsescu!”, s-a trecut la „Băsescu, du-te după Ceauşescu!” şi s-a ajuns ca poliţiştii, veniţi să demonstreze în faţa Palatului Cotroceni, să aibă o pancartă cu formula „Javră ordinară ieşi afară!”. Nu trebuie să fie expert în psihologia mulţimilor pentru a observa o creştere a ostilităţii şi nervozităţii masei de participanţi faţă de cel care întruchipează Puterea, o Putere percepută ca responsabilă de ruina ţării şi de viaţa de lipsuri a majorităţii locuitorilor ei.
Domnul Traian Băsescu s-a voit preşedinte-jucător, dar Domnia Sa nu a ştiut, iar consilierii săi nu i-au spus (sau n-au îndrăznit să-i spună) ce riscuri îşi asumă în această ipostază. Într-o republică parlamentară, preşedintele este un arbitru şi un simbol. El reprezintă naţiunea în ansamblul ei, rămâne echidistant în plan politic (indiferent de partidul din care provine) şi veghează la respectarea Constituţiei. Preşedintele nu devine parte în luptele politice; el este preşedintele tuturor românilor. E surprinzător, aşadar, să-l auzi pe domnul Traian Băsescu, adresând invective liderilor partidelor de opoziţie. Dacă în Franţa, Nicolas Sarkozy ar fi folosit la adresa doamnelor Segolène Royal sau Martine Aubry – lidere ale Partidului Socialist, de opoziţie – termeni ca „maimuţă” şi „obraznică” ar fi fost un scandal public. Aşa cum îl văd eu pe domnul Traian Băsescu – conflictual şi vindicativ – cred că după ce i-a insultat pe domnii Victor Ponta şi Crin Antonescu, s-a „răcorit” şi a încercat o stare de satisfacţie: „Le-am zis-o!”.
Aici intervine analogia istorică. Regele Carol al II-lea nu s-a mulţumit să fie un monarh-arbitru, ci s-a dorit un monarh-jucător (în 1938-1940, şi-a făcut chiar partid, Frontul Renaşterii Naţionale, devenit Partidul Naţiunii!). S-a amestecat în competiţia dintre partide, le-a divizat şi a recrutat din rândurile celor nemulţumiţi şi ambiţioşi din PNL şi PNŢ, adevăraţi „oameni de casă” şi, din 1938, a instituit o dictatură personală.
Mareşalul Alexandru Averescu i-a atras atenţia, într-un articol, apărut în ziarul „Îndreptarea” (organul Partidului Poporului), sub semnătura XXX, asupra primejdiei la care se expune prin astfel de practici. Articolul evoca sfârşitul lui Henric al II-lea, regele Franţei. Asistând din tribună la un turnir (luptă între cavaleri), suveranul a vrut, în cele din urmă, să participe şi el la luptă. A coborât în arenă şi a întrebat cine voia să rupă o lance cu el. Gabriel de Lorges, conte de Montgomery (a nu se confunda cu Montmorency!) a acceptat provocarea, dar – accident nefericit! – l-a rănit mortal pe rege (1559). Concluzia lui Averescu era clară şi suna ca un avertisment: când regele coboară în arenă – în arena politică, se subînţelege – urmările pot fi fatale. Nu ştiu dacă în septembrie 1940, la abdicare, Carol al II-lea şi-a adus aminte de avertismentul lui Averescu.
Iată un exemplu – cred eu – când istoria poate fi sursă de învăţătură pentru oamenii politici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu