duminică, 26 septembrie 2010

Henric al II-lea şi Traian Băsescu

Urmărind evoluţiile politice ale timpului său, istoricul este tentat, de fiecare dată, să caute similitudini şi pilde în planurile cele mai diferite. Participant la diverse mitinguri împotriva măsurilor de austeritate şi istoric de profesie, am găsit o analogie care nu mi se pare lipsită de interes pentru a fi semnalată.
De la manifestările din vară şi până la cele de acum câteva zile, se constată o radicalizare a lozincilor: s-a început cu „Jos Băsescu!”, s-a trecut la „Băsescu, du-te după Ceauşescu!” şi s-a ajuns ca poliţiştii, veniţi să demonstreze în faţa Palatului Cotroceni, să aibă o pancartă cu formula „Javră ordinară ieşi afară!”. Nu trebuie să fie expert în psihologia mulţimilor pentru a observa o creştere a ostilităţii şi nervozităţii masei de participanţi faţă de cel care întruchipează Puterea, o Putere percepută ca responsabilă de ruina ţării şi de viaţa de lipsuri a majorităţii locuitorilor ei.
Domnul Traian Băsescu s-a voit preşedinte-jucător, dar Domnia Sa nu a ştiut, iar consilierii săi nu i-au spus (sau n-au îndrăznit să-i spună) ce riscuri îşi asumă în această ipostază. Într-o republică parlamentară, preşedintele este un arbitru şi un simbol. El reprezintă naţiunea în ansamblul ei, rămâne echidistant în plan politic (indiferent de partidul din care provine) şi veghează la respectarea Constituţiei. Preşedintele nu devine parte în luptele politice; el este preşedintele tuturor românilor. E surprinzător, aşadar, să-l auzi pe domnul Traian Băsescu, adresând invective liderilor partidelor de opoziţie. Dacă în Franţa, Nicolas Sarkozy ar fi folosit la adresa doamnelor Segolène Royal sau Martine Aubry – lidere ale Partidului Socialist, de opoziţie – termeni ca „maimuţă” şi „obraznică” ar fi fost un scandal public. Aşa cum îl văd eu pe domnul Traian Băsescu – conflictual şi vindicativ – cred că după ce i-a insultat pe domnii Victor Ponta şi Crin Antonescu, s-a „răcorit” şi a încercat o stare de satisfacţie: „Le-am zis-o!”.
Aici intervine analogia istorică. Regele Carol al II-lea nu s-a mulţumit să fie un monarh-arbitru, ci s-a dorit un monarh-jucător (în 1938-1940, şi-a făcut chiar partid, Frontul Renaşterii Naţionale, devenit Partidul Naţiunii!). S-a amestecat în competiţia dintre partide, le-a divizat şi a recrutat din rândurile celor nemulţumiţi şi ambiţioşi din PNL şi PNŢ, adevăraţi „oameni de casă” şi, din 1938, a instituit o dictatură personală.
Mareşalul Alexandru Averescu i-a atras atenţia, într-un articol, apărut în ziarul „Îndreptarea” (organul Partidului Poporului), sub semnătura XXX, asupra primejdiei la care se expune prin astfel de practici. Articolul evoca sfârşitul lui Henric al II-lea, regele Franţei. Asistând din tribună la un turnir (luptă între cavaleri), suveranul a vrut, în cele din urmă, să participe şi el la luptă. A coborât în arenă şi a întrebat cine voia să rupă o lance cu el. Gabriel de Lorges, conte de Montgomery (a nu se confunda cu Montmorency!) a acceptat provocarea, dar – accident nefericit! – l-a rănit mortal pe rege (1559). Concluzia lui Averescu era clară şi suna ca un avertisment: când regele coboară în arenă – în arena politică, se subînţelege – urmările pot fi fatale. Nu ştiu dacă în septembrie 1940, la abdicare, Carol al II-lea şi-a adus aminte de avertismentul lui Averescu.
Iată un exemplu – cred eu – când istoria poate fi sursă de învăţătură pentru oamenii politici.

vineri, 10 septembrie 2010

Miniştri iresponsabili

Cu ani în urmă, în Belgia, un poliţist care păzea un pedofil, de curând arestat, a adormit, iar pedofilul a fugit. Imediat, ministrul de Interne şi-a dat demisia, considerându-se responsabil de neglijenţa subalternului său. Aţi văzut aşa ceva în România? S-au întâmplat neglijenţe, accidente, catastrofe de tot felul. Niciun ministru nu a considerat că are şi el o parte de răspundere pentru abaterile subalternilor săi şi că ar trebui să demisioneze. Acum, de curând, când s-a produs tragedia de la Maternitatea din Giuleşti, ministrul Sănătăţii nu numai că nu a demisionat, dar nici măcar nu s-a dus să vadă ce s-a întâmplat la locul dezastrului. Într-un interviu ce i-a fost luat la TVR 1 era atât de detaşat, încât se putea crede că Maternitatea din Giuleşti se află în altă ţară.
Cum se explică o astfel de atitudine, comună tuturor miniştrilor postdecembrişti? (În perioada comunistă, "eliberarea din funcţie la cerere" era rară şi, de regulă, ea ascundea căderea în dizgraţie).
Două sunt - în opinia noastră - cauzele principale. Mai întâi, miniştrii consideră că ocupă funcţia nu pentru că au o datorie faţă de ţară, ci faţă de partidul care i-a propulsat (din acest punct de vedere, jurământul depus la preluarea funcţiei este o inutilă ceremonie derizorie). A sluji interesele de partid, de gaşcă, de mafie, este crezul miniştrilor. Ţara? Poporul? Dă-i în mă-sa! Nu mă interesează.
Întotdeauna există alibilul, repetat până la greaţă, "greaua moştenire a trecutului". "Ce vină am eu? Aşa am moştenit de la predecesor!" Iorga avea perfectă dreptate când a numit partidele asociaţii clientelare de exploatare a banului public. Este ceea ce vedem în fiecare zi.
A doua cauză a responsabilităţii ministeriale este absenţa spiritului civic. El este produsul unui lung proces istoric, desfăşurat - ca în Occident - într-un autentic mediu urban. Spiritul civic înseamnă, în esenţă, solidaritate şi responsabilitate, aşa cum exista în comunităţile urbane medievale. Noi, românii, nu am avut oraşe adevărate (Braşovul, Sibiul, Bistriţa sunt opera saşilor). În Vechiul Regat, oraşele erau nişte sate mai mari. Masa ţărănească nu a fost pătrunsă - nu avea cum să fie - de spiritul civic. Am rămas un popor de ţărani, chiar dacă ţăranii s-au mutat în blocuri. Moştenirea ţărănească, metamorfozată în mahalagism, ne sufocă.
Miniştrii nu au nici sentimentul solidarităţii, nici al responsabilităţii în raport cu subalternii lor. Consideră că ei, ajunşi în fotoliile ministeriale, nu au nimic de a face cu pleava slujbaşilor. Dacă greşesc, e treaba lor, numai a lor. Casele, maşinile, călătoriile sunt preocupările de căpetenie ale celor care ar trebui să fie primii slujbaşi ai statului.

P.S. Episodul cu James Bond-ul român de la Moscova arată câtă dreptate avea Caragiale când, prin gura lui Caţavencu, spunea că dacă toţi au faliţii lor şi noi trebuie să avem faliţii noştri. Doar că această armată de faliţi, proveniţi din tot felul de servicii secrete, care îşi inventă activităţi numai pentru a-şi justifica lefuri nemeritate, sunt nişte căpuşe pe trupul poporului român. Dacă e să facem economii, reducerile aici trebuie făcute, în primul rând!

vineri, 3 septembrie 2010

Decesul unui popor

În ziarul "România liberă", dl. Cristian Ghinea a sictirit statul român. Perfect de acord cu Domnia Sa. Statul nu este însă o entitate abstractă, ci, cred eu, un ansamblu de trei elemente: a) clasa dominantă, care exercită puterea în societate şi foloseşte statul ca un instrument pentru a-şi apăra poziţia privilegiată, o poziţie ameninţată, cel puţin în principiu, întrucât privilegiaţii sunt o minoritate; b) statul, mijlocul prin care clasa dominantă controlează şi exploatează masa populaţiei; c) masa populaţiei, exploatată şi manipulată de clasa dominantă.
Dacă sictirim statul, atunci trebuie să sictirim toate componentele unei societăţi, în care statul are doar o autonomie aparentă.
Am spus, în repetate rânduri, că, în perioada postdecembristă, România a încăput pe mâna celei mai incompetente, celei mai lacome şi celei mai arogante clase politice din întreaga istorie a poporului român. Voi repeta acest adevăr ori de câte ori voi avea ocazia, în speranţa că el va pătrunde în conştiinţa colectivă a românilor şi că ei vor reacţiona în consecinţă.
Vor reacţiona? O nădejde fără sorţi de împlinire. Românii sunt un popor sleit, confuz, atomizat, incapabil de un act de revoltă, resemnat, supus, gata să accepte orice umilinţă. Un patriotism rău înţeles a făcut pe mulţi cercetători (istorici, filosofi, sociologi, politologi şi alţii) să prezinte o imagine falsă, idilică a românilor. Ei au fost arătaţi, aşa cum am fi vrut noi să arătăm, nu cum eram în fapt. În realitate, românii de astăzi au puţine calităţi şi multe defecte. Unul dintre ele este că sunt năuci, superficiali, incapabili de a se concentra, de a avea o elementară atenţie.
Am pătimit şi pătimesc de pe urma acestui defect, în fond, dintre cele mai puţin grave în raport cu celelalte. În 77 de ani de viaţă, acte şi documente, importante pentru situaţia mea, au trebuit refăcute - cu umblătură şi nervi - pentru că fuseseră emise pe numele Florin CONSTANTIN, în loc de Constantiniu. De astă primăvară, mi-a fost cu neputinţă să rezolv o problemă la ENEL, generată de o facturare greşită: de fiecare dată, mi se spune că problema s-a rezolvat, pentru ca la plată să constat că sunt restanţier! Dacă un nume nu poate fi citit corect, dacă o factură nu poate fi înregistrată corect în calculato , la ce să să ne mai mirăm că ţara este în haos şi ruină?
Vinovatul cel mai mare este poporul român şi, numai după aceea, clasa politică. El a produs-o, el a propulsat-o la putere, el o tolerează să-şi continue nestânjenit jefuirea ţării. Ce poţi să-i ceri unui popor de buimaci, de nătărăi, de resemnaţi? Să-l sictireşti? Nu. Să spunem "Dumnezeu să-l ierte!", pentru că, în plan istoric, românii au decedat ca naţiune.